Politica Europei: Constanta

Constanta este un municipiu portuar situat pe coasta

Marii Negre,in partea de sud-est a Romaniei,in regiunea istorica Dobrogea si cel mai mare oras al regiunii dezvoltare din sud-est. Are o populatie de 300.000 de locuitori pe o suprafata de 125 km² .Constanța este orașul cel mai vechi atestat de pe teritoriul României. Prima atestare documentară datează din 657 î.Hr. când pe locul actualei peninsule (și chiar sub apele de azi, în dreptul Cazinoului) s-a format o colonie greacă numită Tomis. Localitatea a fost cucerită de romani în 71 î.Hr. și redenumită Constantiana după sora împăratului Constantin cel Mare. În cursul secolului XIII Marea cea mare (cum era denumită atunci Marea Neagră) a fost dominată de negustorii italieni din Genova care au ajutat la dezvoltarea orașului. Ulterior, Constanța a suferit un declin sub conducerea otomană, devenind un simplu sat locuit de pescari greci și de crescători tătari de cai și oi. Localitatea a redevenit oraș după construirea căii ferateCernavodă-Constanța și a portului, în 1865, pentru exportul grânelor românești. După Războiul de Independență (1877-1878), când Dobrogea a devenit parte a Regatului României, Constanța, principal port al statului, a crescut continuu, deținând acest rol până astăzi.

ISTORIE

Antichitate

Mozaic roman găsit în urma cercetărilor arheologice în centrul istoric al orașului.

Reconstituire a aspectului oraşului Tomis în sec. III î.e.n. în zona str. Arhiepiscopiei : portul, atunci în zona din sudul Cazinoului, este acum submers. Clima era mai caldă ca astăzi.

Așa-numitul „far genovez”construit după planurile francezului Blaise-Jean-Marius Michel, denumit de turcii otomani Mișel Pașa, în 1868, pe un soclu genovez din jurul anului 1300.

Hartă militară germană a Constanței și împrejurimilor din anul 1917, din arhiva armatei Mackensen.

Monumentul dedicat soldaţilor români care au luptat în cel de al Doilea Război Mondial, situat în cimitirul central.

Constanța a fost fondată în urma colonizării grecești a bazinului Mării Negre (greacă Pontos Euxeinos) de către coloniști milezieni în secolele VII-V î.Hr., sub numele de Tomis. Acest nume este probabil derivat din cuvântul grecesc τομή (tomí) însemnând tăietură,despicătură. Conform legendei, Iason și argonauții săi ar fi poposit aici după ce fuseseră trimiși în Caucaz să fure „Lâna de Aur”. Urmăriți de flota regelui Colhidei, Aietes „Uliul”, l-ar fi tăiat în bucăți pe fiul acestuia, Absyrtos, până atunci ținut ostatic la bord, pentru a-l obliga pe rege să caute și să adune resturile în vederea ceremoniei funerare, dând astfel argonauților timpul necesar pentru a fugi spre Bosfor^[21]. Însă arheologii consideră mai plauzibil ca tăietura (din linia țărmului) să fi desemnat mai degrabă portul antic, astăzi submers, în fațaCazinoului. O altă posibilă origine a numelui ar fi Tomiris, regina masageților, un trib scit ce trăia între Marea Neagră și Marea Caspică(Herodot).

Milezienii au găsit pe aceste locuri o așezare getică, noul oraș ajungând la nivelul unui polis de-abia în secolul IV-III î.Hr.. Portul folosit degreci pentru comerțul cu locuitorii acestor regiuni (daci, sciți și celți) a permis dezvoltarea unui centru urbanistic. Tomis a devenit o parte aImperiului Roman în anul 46, fiind redenumit Constantiana. Publius Ovidius Naso, poetul roman, și-a găsit exilul între anii 8–17 e.n. și și-a petrecut în Constantiana ultimii opt ani din viață.

Orașul a rezistat vremurilor tulburi din secolele al III-lea și al IV-lea, frământate de numeroase invazii gotice, scitice și hunice, devenind reședința provinciei Sciția Mică (latină Scithia Minor, greacă Μικρά Σκυθία / Mikrá Skithía). După împărțirea Imperiului Roman, Constanța, împreună cu întreaga Sciție Mică, a revenit Imperiului de Răsărit și a rămas parte a acestui stat până în secolul al VII-lea, când a fost pierdută din cauza migrațiilor slavilor și proto-bulgarilor.

Evul Mediu și Era Modernă

În timpul Evului Mediu, Constanța a fost una dintre piețele comerțului genovez în bazinul Mării Negre. Negustorii și armatorii genovezi erau stabiliți în peninsulă. Până în zilele noastre a rămas din acele timpuri o temelie pe care a fost clădit ulterior așa-numitul „far Genovez”. După disoluția celui de al Doilea Țarat Bulgar urmează perioada de independență a Dobrogei și o scurtă stăpâniremuntenească, pe vremea lui Mircea cel Bătrân. La începutul secolului al XV-lea, Dobrogea, împreună cu Constanța, au fost cucerite deImperiul Otoman. Importanța localității scade, fiindcă turcii rupseseră relațiile comerciale cu republicile maritime din Peninsula Italică.

În 1855, când flota anglo-franceză pornită spre Crimeea împotriva Rusiei, poposește aici pentru a lua apă și merinde (carne de oaie), Constanța, așa cum o descrie doctorul Camille Allard se întindea numai pe peninsulă, la sud-est de actuala stradă Negru-Vodă; la nord-vest de această limită erau stâne, mori, pășuni și vii. În oraș locuiau pescari greci, lipoveni și turci, negustori și meșteșugari greci, români, turci, armeni, evrei și maltezi, oieri români și tătari, grădinari români, bulgari și găgăuzi. În 1865 britanicii termină calea ferată Cernavodă-Constanța pentru exportul grânelor din Țările Române ; Marea-Britanie avea în oraș un consulat care, în 1861, îi ajutase pe exploratorul englez Samuel White Baker și pe consoarta acestuia, Florica Maria Sas, să obțină acte (sub numele de Florence Finnian pentru F.M. Sas) în scopul de a părăsi Imperiul Otoman (ulterior, respectivii devin celebri explorând împreună izvoarele Nilului). Dominația otomană ia sfârșit după Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, când, prin decizia Congresului de la Berlin de la 1878, Dobrogea devine o provincie a statului român. După 1878, populația românească a sporit semnificativ odată cu sosirea armatei, administrației, învățământului și marinei române.

În perioada 1873-1883 s-au adăugat populației constănțene coloniști de origine germană, cunoscuți ca germani dobrogeni. Majoritatea au părăsit localitatea în 1940, fiind strămutați cu forța în Germania nazistă, sub lozinca Heim ins Reich (acasă în Reich).

Regatul României

După ce Dobrogea a devenit o parte a României, a început o perioadă de dezvoltare urbanistică a Constanței, legată de românizareasubsecventă a regiunii (unde până atunci, Românii, „dicieni” dobrogeni, „măcineni” moldoveni sau „mocani” ardeleni, fuseseră minoritari față de tătari, turci, greci și bulgari). Orașul, numit de către regele Carol I „plămânul României”, a devenit portul principal al țării după ce Anghel Salignya construit Podul de la Cernavodă (1895). Atunci s-au pus bazele Serviciului Maritim Român. S-a deschis o linie maritimă spre Istanbul, apoi prelungită spre Alexandria și numită „linia orientală”. Portul a fost modernizat și dezvoltat conform planului de reconstruire între 1895 și1909. S-au construit drumuri și căi ferate adiționale care leagă Constanța de capitală și restul țării. Aceasta a fost o perioadă de prosperitate a Serviciului Maritim Român, ale cărui vase au navigat, nu numai pe „linia orientală” ci și pe „linia occidentală” (spre Marsiliași Rotterdam) și pe „linia de arhipelag” (spre Pireu și Salonic).

Orașul a suferit mult în cursul participării României la Primul Război Mondial (1916–1918). Multe clădiri de valoare istorică mare au fost distruse de către forțele germane și bulgare. Aceste evenimente au pus capăt celei mai rapide perioade de dezvoltare din întreaga istorie a Constanței. Totuși, după război, orașul și-a păstrat rolul. În perioada interbelică, 70% din traficul maritim românesc s-a concentrat în portul constănțean. Atunci s-a construit șantierul naval care a fost până la cel de al Doilea Război Mondial cea mai puternică întreprindere a regiunii.

România a intrat în cel de al Doilea Război Mondial ca aliată cu Puterile Axei. Astfel, portul constănțean a primit importanță din punct de vedere strategic, fiind bombardat de sovietici. La 23 august 1944, România a trecut de partea Aliaților. Totuși, Constanța a fost prădată deArmata Roșie când forțele sovietice au invadat țara. Uniunea Sovietică a confiscat flota românească aproape în întregime și a supus portul intereselor sovietice.

După al Doilea Război Mondial

Sub regimul comunist Constanța și-a menținut statutul său de cel mai important port românesc, acesta dezvoltându-se și atribuindu-i-se importanța necesară. Între timp s-a dezvoltat și orașul propriu-zis, în special între 1960–1975, datorită industrializării rapide de tip sovietic. S-a mărit șantierul naval, s-a dezvoltat flota comercială și s-au construit multe uzine. De asemenea, s-a remarcat potențialul Constanței ca centru turistic și s-a început construirea infrastructurii necesare în orașul propriu-zis și în Mamaia.

În timpul revoluției anticomuniste române în Constanța s-au înregistrat 32 morți și 116 răniți. Municipiul a fost, împreună cu Cluj-Napoca, unul dintre centre secundare ale revoluției, fiind depășit în numărul victimelor doar de Timișoara, Brașov, Sibiu și București.

Acum Constanța rămâne cel mai important oraș portuar de pe coasta română a Mării Negre, și al doilea port la Marea Neagră ca mărime din Uniunea Europeană, după Varna.

Economie

Şantierul naval din Constanţa.

Constanța este un centru industrial, comercial și turistic de importanță naționalăumărul vaselor construite și reparate.. În prima jumătate a anului 2008 în Constanța și localitățile vecine au fost înființate 3.144 de firme noi, plasând județul pe poziția a treia la nivel național, după municipiul București cu 12.845 de unități și județul Cluj cu 4.091 de întreprinderi. Aici se află cel mai mare port al României și cel de-al patrulea al Europei, în cadrul căruia funcționează șantierul naval, unul dintre cele mai mari după n

Turismul devine o ramură de activitate economică importantă. Deși Constanța a fost deja promovată ca fiind o stațiune balneară de către regele Carol I, dezvoltarea industriei navale a avut drept efect micșorarea plajelor. Totuși, datorită plasării în apropierea localităților turistice, mulți oameni descoperă și vizitează monumentele din oraș. De asemenea, Constanța este un centru al comerțului și educației, acestea fiind de altfel aspecte importante ale economiei locale.