Politica Europei: 2015

vineri, 17 iulie 2015

Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO),este o alianta politico-militara stabilita in 4 aprilie 1949,la Washington. Actualmente cuprinde 28 de state din Europa si America de Nord. Alianța s-a format din state independente, interesate în mentinerea pacii si apararea propriei independențe prin solidaritate politică și printr-o forță militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze și, dacă ar fi necesar, să raspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre.
Această frază s-a referit la început la cazul în care URSS ar fi lansat un atac împotriva aliațiilor europeni ai Statelor Unite, în urma căruia SUA ar fi trebuit să trateze Uniunea Sovietică ca și cum ar fi fost atacată ea însăși. Totuși temuta invazie sovietică din Europa nu a mai venit. În schimb, fraza a fost folosită pentru prima dată în istoria tratatului la 12 septembrie 2001 drept răspuns la Atentatele din 11 septembrie 2001.

Istorie

La 17 martie 1948 Benelux, Franța, și Regatul Unit au semnat Tratatul de la Bruxelles care este o percuziune la înțelegerea NATO.

URSS și statele aliate ei au format Pactul de la Varșovia în 1955 pentru a contrabalansa NATO. Ambele organizații au fost forțe oponente în războiul rece. După căderea Cortinei de Fier în 1989, Pactul de la Varșovia s-a dezintegrat.

NATO și-a văzut primul angajament militar în Războiul din Kosovo, unde a pornit o campanie de 11 săptămâni împotriva statului Serbia și Muntenegru între 24 martie și 11 iunie 1999.

Trei foste țări comuniste, Ungaria, Republica Cehă și Polonia, s-au alăturat NATO în 1999 după ce au fost invitate, la 8 iulie 1997. La întâlnirea de vârf de la Praga (Republica Cehă) din 21 noiembrie-22 noiembrie 2002, șapte țări au fost invitate spre a începe negocierile de aderare cu alianța: Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia, Bulgaria șiRomânia. Țările invitate s-au alăturat NATO în 2004. Albaniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei li s-a comunicat că nu îndeplinesc criteriile economice, politice și militare și că vor trebui să aștepte. Croația a făcut o cerere abia în 2002.

Decizia lui Charles de Gaulle de a revoca comanda militară franceză în 1966 pentru a-și dezvolta propriul program de descurajare nucleară, a necesitat relocarea Centralei NATO din Paris, Franța la Bruxelles, Belgia până la 16 octombrie 1967. În timp ce centrala politică este amplasată în Bruxelles, centrala militară și cea a Puterilor Aliate ale Europei (SHAPE) sunt localizate la sud de Bruxelles în orașul Mons.

La 13 septembrie 2001, NATO a invocat, pentru prima dată în istoria sa, un articol din carta sa prin care se înțelege că orice atac asupra unui stat-membru este considerat un atac împotriva întregii alianțe. Asta a venit ca un răspuns la Atacul terorist de la 11 septembrie 2001.

La 10 februarie 2003 NATO a înfruntat o criză serioasă deoarece Franța și Belgia au împiedicat procedura de aprobare tacită în privința momentului la care s-ar lua măsuri protective pentru Turcia în cazul unui posibil război cu Irakul. Germania nu și-a folosit dreptul de veto, însă a spus că susținea vetoul.

La 16 aprilie 2003, NATO a fost de acord să preia comanda Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate (ISAF) în Afganistan în august același an. Decizia a venit după cererea Germaniei și Olandei, cele două națiuni care conduceau ISAF la momentul înțelegerii. Ea a fost aprobată unanim de către toți cei 19 ambasadori ai NATO. A fost prima oară în istoria organizației când a avut loc o misiune în afara zonei atlantice. Canada a fost în original criticată pentru că i-a luat-o înainte ISAFei.

STATELE MEMBRE

ALBANIA (2009)
BELGIA (1949)
BULGARIA (2004)
CANADA (1949)
CROAȚIA (2009)
REPUBLICA CEHĂ (1999)
DANEMARCA (1949)
ESTONIA (2004)
FRANTA (1949)
GERMANIA (1955)

GRECIA (1952)
UNGARIA (1999)
ISLANDA (1949)
ITALIA (1949)
LETONIA (2004)
LITUANIA (2004)
LUXEMBURG (1949)
OLANDA (1949)
NORVEGIA (1949)
POLONIA (1999)

PORTUGALIA (1949)
ROMÂNIA (2004)
SLOVACIA (2004)
SLOVENIA (2004)
SPANIA (1982)
TURCIA (1952)
REGATUL UNIT (1949)
STATELE UNITE ALE AMERICII (1949

Scopul NATO este:

asigurarea libertății și securității membrilor săi prin mijloace politice și militare în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic și cu principiile Cartei ONU
promovarea relațiilor de pace și prietenie în zona Nord-Atlantică
prevenirea războaielor

Tratatul garanta principii precum democrație, libertate individuală și statul de drept:

rezolvarea conflictelor pe cale pașnică
colaborarea economică
garanții de securitate
solidaritatea defensivă în cazul unui atac asupra unui membru NATO, deși SUA își asumă o garanție juridică slabă pentru că nu doresc să se angajeze într-un conflict
apărarea teritorială în Europa și America de Nord la Nord de Tropicul Racului
supremația Cartei ONU
tratatele internaționale nu intră în contradicție cu Tratatul
organizarea intalniriilor Consiliului de câte ori este necesar
aderarea la NATO prin care statele se pun de acord și invită statul care vrea să adere, actele fiind depuse la Washington.
ratificarea tratatului de aderare dacă majoritatea statelor votează
tratatul nu poate fi modificat timp de 10 ani
tratatul poate fi denunțat după 20 de ani cu notificarea SUA
limbile oficiale în care este încheiat tratatul(engleza si franceza)

Adunarea parlamentara NATO

NATO

PARTENERII NATO: AUSTRALIA,JAPONIA,COREEA DE SUD SI NOUA ZEELANDA

NATO are armata proprie,este mai degraba o instituitie ce vrea sa asigure pacea in intreaga lume. Din cauza razboaielor ce au loc in Africa si in Afganistan,toate membrele institutiei trebuie sa se implice in salvarea fiecarei natiuni,incercand sa opreasca conflictele,si in cel mai rau caz razboaiele. De aceea ,,Strategia de aparare a unei natiuni'' este foarte importanta si eficienta in salvarea fiecarui stat. Din punct de vedere politic,NATO promovează valorile democratice și încurajează consultarea și cooperarea pe probleme de apărare și securitate pentru a construi încrederea și, pe termen lung, prevenirea conflictelor. Aceasta institutie este mai degraba defensiva, decat ofensiva,aceasta protejeaza statele membre si impreuna cu acestea doresc mentinerea pacii in lume, acesta fiind obiectivul principal al NATO.

Vehiculul aerian NATO

STRUCTURA NATO

Cartierul General al NATO se află la Bruxelles, Belgia. Un nou sediu pentru Cartierul General este în construcție începând cu anul 2010, iar finalizarea lui este prevăzută în anul 2015.

Consiliul NATO

Consiliul NATO sau Consiliul Atlanticului de Nord este instanța superioară a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Acesta se poate întruni la nivelul Reprezentanților Permanenți sau poate fi constituit din Miniștrii de Stat, ai Apărării ori din Primii-miniștri ai statelor membre. Consiliul are aceeași autoritate indiferent de nivelul de reprezentare al componenților și se întrunește de două ori pe săptămână, astfel: în fiecare marți pentru discuții informale, și în fiecare miercuri pentru ședințe ce vizează decizii.

Adunarea Parlamentară a NATO

Adunarea Parlamentară a NATO (Adunarea Atlanticului de Nord) este un organism consultativ interparlamentar format din membri ai parlamentelor naționale ale statelor membre, numărul reprezentanților naționali fiind proporțional cu numărul populației statelor membre și reprezintă distribuția politică a parlamentelor naționale. Președintele în funcție al AP NATO este Karl A. Lamers.

Structuri militare

Unitățile și formațiunile militare ale NATO consituie organismul operațional al NATO.

Aderarea României la NATO

România a solicitat formal aderarea la NATO în 1993. Un an mai târziu, România a fost primul stat care răspunde invitației lansate de NATO de a participa la Parteneriatul pentru Pace, program destinat cooperării euro-atlantice în materie de securitate, cu rol major în procesul de includere a noi membri în NATO.

În aprilie 1999, NATO a lansat Planul de acțiune în vederea admiterii de noi membri (Membership Action Plan - MAP). În cadrul acestui mecanism, România și-a elaborat propriul Plan național anual de pregătire pentru aderare (PNA), care stabilește obiective, măsuri și termene de realizare în vederea orientării, susținerii și evaluării eforturilor făcute în pregătirea pentru aderarea la Alianță.

La Summit-ul NATO de la Praga (21-22 noiembrie 2002), pe baza evaluării progreselor înregistrate de statele candidate, șefii de state și de guverne ai tărilor membre ale NATO au decis invitarea României, alături de alte șase state – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, să înceapă convorbirile de aderare la Alianța Nord-Atlantică.

Ambasadorii statelor membre NATO au semnat Protocoalele de aderare la NATO pentru România și celelalte șase state invitate să adere, în cadrul unei ceremonii desfășurate la Bruxelles la 26 martie 2003. După semnarea Protocoalelor, pentru acomodarea cu modul de lucru al NATO, statele invitate au fost implicate treptat în activitățile Alianței, prin participarea, ca observatori, la lucrările majorității structurilor aliate.

La 29 martie 2004, România a aderat la NATO.

duminică, 12 iulie 2015

Strategia de aparare a unei natiuni

Strategia   națională de  apărare unei natiuni ține de atribuțiile Președintelui sau conducatorul cu cea mai inalta functie in statul respectiv.
Acest document nu este și nu trebuie să fie un act de voință al unei persoane fie ea învestită cu funcția cea mai înaltă în stat, nici al  câtorva instituții.Ea își propune să răspundă unor nevoi și așteptări ale societatii si priveste fiecare cetatean,societatea in asamblu,precum si institutiile.Elaborarea ei a implicat un proces de consultare cu specialisti,cu reprezentanti ai institutilor cu atributii in domeniu,ai mediului academic si ai societatii civile.
   La cinci ani de la adoptarea Strategiei europene de securitate, Uniunea Europeană își asumă responsabilități mai mari decât oricând.UE rămâne o ancoră de stabilitate. Extinderea a răspândit democrația si prosperitatea continentului nostru.
Balcanii se schimbă în bine. Politica noastră de vecinătate a creat un cadru puternic pentru relațiile cu partenerii de la sud și de la est, având acum o nouă dimensiune constituită din Uniunea pentru Mediterana și Parteneriatul estic. Din 2003, UE a produs o schimbare din ce în ce mai semnifi cativă în ceea ce privește abordarea crizelor și a confl ictelor, în țări precum Afganistanul sau Georgia.
Cu toate acestea, la douăzeci de ani după războiul rece, Europa se confruntă cu amenințări și provocări din ce în ce mai complexe. Conflicte din Orientul Mijlociu și din alte regiuni ale lumii rămân nesoluționate, în timp ce altele au izbucnit chiar în vecinătatea noastră. Eșecurile statale afectează securitatea noastră prin intermediul criminalității, al imigrației ilegale și, mai recent, al pirateriei. Terorismul și criminalitatea organizată au evoluat ridicând noi amenințări, inclusiv în societățile noastre. Programul nuclear al Iranului a avansat în mod semnifi cativ, reprezentând un pericol pentru stabilitatea în regiune și pentru intregul sistem de neproliferare.
În plan global,terorismul a căpătat noi dimensiuni,nefiind un fenomen îndepărtat ci unul aproape de spațiul nostru. Cetățenii europeni pot fi afectați de consecințele actelor teroriste. Criza economica si financiara la randul sau,a contribuit la aceasta schimbare de paradigma,iar efectele sale se resimt pe termen lung.

Terorismul și criminalitatea organizată
În Europa și în întreaga lume, terorismul rămâne o mare amenințare
la adresa mijloacelor noastre de trai. Au avut loc atacuri la Madrid și
Londra, în timp ce altele au fost dejucate, iar grupurile formate pe plan

intern joacă un rol din ce în ce mai important pe continentul nostru.
Criminalitatea organizată continuă să amenințe societățile noastre, cu trafi cul de droguri, de fi ințe umane și de arme, alături de frauda internațională și de spălarea banilor.
Emergenţa grupărilor teroriste stimulează fenomenul radicalizării islamice la nivel european, evidenţiind riscurile pe care le prezintă întoarcerea în spaţiul comunitar a jihadistilor europeni,care anterior au fost angajati in lupte sau programe de antrenament in state cu problematica activa. Nu putem risca primirea tuturor emigrantiilor,in primul rand pe teritoriul Uniunii Europene,deoarece se pot declansa posibile atacuri teroriste,cum ar fi: Atacul terorist de la Madrid(2004),Londra(2005) si recent in acest an la Paris. Europenii au primit o lectie in urma acestor atacuri ca pot fi tinte ale unor grupari islamiste teroriste,iar din acest motiv toate statele europene ar trebui sa ia o decizie cu privire la Strategia de Aparare a fiecarui stat in parte.
Strategia de aparare a unei natiuni trebuie gandita foarte bine si trebuie discutata atat cu membrii Parlamnetului,cat si ai guvernului. Presedintele o prelucreaza,o prezinta Parlamentului iar acestia o voteaza. Fiecare stat in parte are strategia ei,insa acesta strategie de aparare ar trebui prezentata si membrilor Consiliului European cat si a Parlamentului European,in cazul in care statul respectiv face parte din Uniunea Europeana.
Toate statele Europei, spun ,,NU'', razboiului,conflictelor care pot duce la vatamarea unor persoane. Aceasta decizie s-a luat dupa Al Doilea Razboi Mondial,si anume in 1954 de la infintarea Uniunii Europene. Toate statele membre NATO sunt protejate de eventuale atacuri,insa fiecare stat mebru trebuie sa vina,cu un ajutor anume cand este nevoie.
In concluzie,fiecare stat nu se poate baza doar pe NATO,pentru a fi in siguranta,trebuie sa se bazeze pe fortele proprii ca vor putea sa-si apere tara de conflicte sau razboaie,ce au loc in ASIA sau AFRICA, si ar putea ajunge si la noi. Coreea de Nord este o amenintare la adresa SUA,care se pregatesc de un razboi dintotdeauna. Rusia este o amenintare la adresa Europei ce a invadat Ucraina acum un an.

luni, 6 iulie 2015

Istanbul

Istanbul este un megapolis,principalul centru financiar,comercial si cultural al Turciei. Cu o populatie de 19 milioane de locuitori, Istanbul se intinde pe o suprafata de 5.343 km² fiind cel mai mare oras din Europa atat ca populatie , cat si ca suprafata.Orasul este singurul din lume ce se intinde pe malurile a doua continente si anume Europa si Asia.

ISTORIE
Istanbul, numit în antichitatea greacă Byzantion, apoi, după anul 330 d.Hr., Constantinopol — în greacă Κωνσταντινούπολις, a fost capitală a Imperiului Roman, pentru două scurte perioade dintre anii 324-395, a Imperiului Roman de Răsărit, denumit șiImperiul Bizantin de istoriografia umanistă, între 395-1204, a Imperiului latin din Orient, între 1204-1261, apoi din nou a Imperiului Bizantin refăcut, între 1261-1453 și a Imperiului Otoman până la proclamarea Republicii Turcia, la 13 octombrie 1923.Imperiul Roman de Răsărit a început a fi numit Imperiul Bizantin începând din sec. al 16-lea prin inițiativa istoricului umanist Hieronymus Wolf. Intemeietorul legendar a fost un anume Byzas din orașul Megara, iar atunci când Constantin I-ul cel Mare a trasat limitele viitoarei sale capitale a cuprins o arie tot șapte coline ca și în cazul Romei. Turcii au construit pe fiecare colină câte o moschee. Istanbul este cea mai mare concentrare urbană a Turciei și singurul megalopolis din lume întins pe două continente. În vechile texte românești, orașul era numit Țarigrad, Stanbul, Stambul, Înalta Poartă sau Poarta. Oficial fosta capitală a primit denumirea turcă de Istanbul la 28 martie 1930, până atunci păstrându-și pe plan internaținal numele antic și tradițional de Constantinopol. Pe 29 mai 1453 Imperiul Otoman a cucerit Constantinopolul împreună cu întregul Imperiu Bizantin, devenind capitala Turciei. Otomanii își numeau orașul-capitală în mai multe feluri, inclusiv Constantinopol, Stambul, Istanbul, Der-i saadet etc. Istanbul a devenit nume oficial în1930, provenind probabil dintr-o prescurtare a numelui Constantinopol, sau de la expresia grecească eis tin Polin ("înspre Oraș", unde Orașul este evident Constantinopolul). S. B. Dașkov în „Împărați bizantini” este de părere, la fel ca A. P. Kazhdan, în Oxford Dictionary of Byzantium, că Εις την Πόλιν este expresia care a fost coruptă de către turci, care încercau să o pronunțe ca „Istanbul”. Denumirea de Constantinopol nu mai este oficială din 1930, dar alături de denumirea „I Poli” (însemnând pur și simplu „Orașul”) ea continuă să fie folosită în mod curent în limba greacă.

Patriarhia Ecumenică de Constantinopol și patriarhul Constantinopolului, care conduce Biserica ortodoxă greacă poartă în continuare în denumirea sa vechiul nume al orașului.

Bosfor

Strâmtoarea Bosfor este o realitate geografică legată indestructibil de așezarea, existența și evoluția Istanbul-ului. Bosfor-ul (Boğaziçi în limba turcă), este o ruptură telurică a scoarței terestre dintre Europa și Asia, care permite comunuicația dintre apele Marea Mediterană, prin Marea Egee și Marea Marmara, cu Marea Neagră. Strâmtoarea reprezintă întâlnirea a două plăci tectonice active care se contrapun la scară geologică. Bosfor-ul are o lungime de 31,7 Km și o lățime ce variază între 650 și 2800 de metri. Apele sărate ale celor două mări, pe care le unește, au umplut un șanț geologic adânc, născut prin ruperea, sau compresarea uscatului la începutul erei quaternare. De 4-5 milenii un număr greu de precizat de seminții i-au traversat apele de pe un continent pe altul, sau de la o mare la alta, în ciuda curenților violenți ce îl străbat. In lungul strâmtorii adâncimea apelor variază între 36 și 124 de metri, cea mai mare adâncime fiind atinsă în dreptul localității Arnavatköy, "satul albanez" în limba turcă și numit odinioară Mega Revna, sat de creștini recunoscut astăzi pentru restaurantele lui pescărești. Aici ca și în România, la Galați sau Constanța, există obiceiul de "Aruncare a crucii în mare" de Boboteză, obicei vechi de numai 60 de ani. Navigația prin strâmtoare a fost totdeauna pusă în pericol de curenții foarte puternici și periculoși care străbat apele la două nivele distincte. Cei din partea superioară a apelor se îndreptă dinspre Marea Neagră spre Marea Marmara, iar cei de profunzime se scurg invers, cu efect nefast pentru adâncurile Marea Neagră. Sub adâncimea de 200 de metri, în apele Marea Neagră s-au acumulat substanțe nocive pentru viața animală. Aceasta a dispărut total datorită aportului de apă mult mai sărată dinspre bazinul mediteraneean în raport cu apa de suprafață din bazinul pontic, mult îndulcită de apele Dunării și a altor mari râuri ce vin din câmpia ruso-ucraineană. Pe unele porțiuni ale șenalului Bosfor-ului, pericolul provocat de curenți este crescut cu mult față de medie. La pericolele întâmpinate de navigație s-au adăugat în ultimele secole cele datorate construcțiilor militare medievale și moderne. Un exemplu îl pot oferi cele două mari cetăți construite de turci înainte de cucerirea Constantinopol-ului, Anadolu Hisar pe malul asiatic și Rumali Hisar pe malul european, în porțiunea cea mai strâmtă a șenalului, acolo unde între maluri sunt numai 660 de metri. In baza Convenției de la Montreux, din 1936, apele Bosfor-ului au devenit parte a domeniului internațional și libere accesului oricăror nave străine. Traficul naval prin strâmtoare este unul dintre cele mai importante din lume. O statistică din anul 2002 arată că 47.000 de nave au tranzitat strâmtoarea, dintre care 8.000 au transportat încărcături periculoase, printre care gaze și petrol. In anul 2004 traficul a crescut la 54.000 de nave. Internaționalizarea strâmtorii și densitatea traficului naval greu a necesitat obligativitatea folosirii de piloți turci de către navele de mare tonaj. Pe lângă marele trafic naval internațional, apele strâmtorii sunt înțesate de o puzderie de vase mici turcești folosite la traversări, la navetele locuitorilor între cartiere, la trafic comercial local și, desigur, la turism.

Legătura rutieră dintre partea europeană și cea asiatică a metropolei se realizează prin două mari poduri suspendate de dată recentă, cu câte șase benzi de circulație: Podul Bosfor și Podul Fatih Sultan Mehmed sau Podul Cuceritorului. Pe calea apelor, cartierele de pe cele două continente sunt legate printr-o mulțime de linii navale de navetă, sau turistice. In prezent este în stare de finalizare un tunel de legătură pe sub apele strâmtorii, la întâlnirea cu apele Marea Marmara, tunel destinat unei circulații urbane rapide între cartierele de pe malurile celor două continente. Tunelul poartă numele de Marmaray, va avea o lungime de 13,6 Km și va fi dat în folosință în anul 2013. In jur de 1387 de metri din tunel vor trece pe sub strâmtoare la o adâncime în jur de 61 de metri. Tunelul va avea un traseu lung pe sub cartierele existente pe malul european al Marea Marmara și pe sub cele de pe malul asiatic, spre sud. Va traversa pe sub apele marine în dreptul Cornul de Aur, puțin în diagonală spre nord, spre țărmul aciatic. Odată cu marele proiect Marmaray se vor moderniza circa 60 de Km de cale ferată existentă din preajma capitalei. Noile căi ferate subterane vor fi racordate de o parte și de alta a strâmtorii cu rețeaua de transport existentă și se vor amenaja patru noi stații: Kaliçesme (acolo unde tunelul va intra în subsol),Yenikapî, Sirkeci și Usküdar. Tunelul va descongestiona traficul în Istanbul și va permite trecerea zilnică, de o parte în alta, a circa 2.000.000 de călători. traversarea de la un mal la celălalt va dura 18 minute și 105 minute de la un capăt la altul al tunelului (de la Halkali în partea europeană, la Gebze pe partea asiatică). Trenurile vor circula la un interval de 2 minute și vor transporta circa 75.000 de calatori pe oră. Un factor de risc este acela că tunelul urmează pe circa 12 Km falia seismică nord-anatoliană și că există pericolul unor cutremure, a unor tsunami și puternicilor curenți marini. Tunelul a fost proiectat pentru a face față unui cutremur de 7,5 pe scara Richter.

Marea Marmara

Marea Marmara este un alt element geografic reprezentativ și definitoriu al așezării Istanbul-ului. Apele Marea Marmara scaldă latura sudică a vechiului Constantinopol, respectiv cartierele europene apusene. Pe celălalt continent scaldă cartierele asiatice de proveniență mai nouă cu tendință sudică. Marea Marmara este o mare internă a Turciei fiind cuprinsă numai între teritorii turce. Ea este situată între sud-estul Europei și Asia Mică, constituind o legătură între Marea Neagră și Marea Mediterană prin Marea Egee. Ca și strâmtoarea Bosfor este așezată pe triectul faliei seismice nord-anatoliene, falie responsabilă de numeroase și dramatice seisme de mare putere. Este o mare de mici dimensiuni, dar bine delimitate. Are o suprafață de 11.500 Kmp și o adfâncime maximă de 1261 metri. Are o importanță economică majoră pentru Turcia, ea constituind o legătură avantajoasă între metropola Istanbul și marea zonă industruială din regiunea Izmit. Deasemeni se remarcă drept o mare deosebit de circulată, cu un trafic dintre cele mai importante din lume, datorită strâmtorilor între care este cuprinsă. Comunică cu Marea Neagră prin strâmtoarea Bosfor și cu Marea Mediterană prin strâmtoarea Dardanele, ambele foarte strâmte și strategice. Vechii greci o numeau Propontida (în greacă Προποντις -ιδος adică Propontis -idos). Numele provine de la termenul pro, adică înainte șipontos, adică mare. Aceasta deoarece pentru grecii veniți din Marea Egee, această mică mare se afla înaintea Pontul Euxin. Numele de Marmara provine tot din limba greacă, de la vechiul termen Marmaros saumarmaron care desemna marmura albă cu granulații, sau cu vinișoare bleu, marmură foarte abundentă în insula Prokonnesos (nesos - insulă și prokos - căprioaară), denumită mai târziu Insula Marmara. Numele ei s-a exrins apoi asupra întregii mări.

Cornul de Aur

Apele prietenoase care poartă acest nume atrăgător sunt un reper geografic esențial pentru marea metropolă euro-asiatică. Cornul de Aur este un golf lung și îngust, asemănător unui șarpe acvatic, un corn prelung cu vârful puțin curbat. Razele soarelui de după amiază se reflectă în apele sale, făcându-le să strălucească ca aurul topit. Malurile lui au cunoscut de-a lungul mileniilor mulțime de seminții purtătoare a diverse religii și stadii de dezvoltate pe scara civilizației. Chiar și astăzi cartierele care-l mărginesc oferă o imagine completă a compoziției etnice și religioase a metropolei. La începutul mileniului dinaintea erei noi în adâncul golfului a luat naștere o neînsemnată locuire umană, numită Semistra, folosind calitile deosebite ale apelor lui pentru un port al navelor rudimentare. Mai târziu locuitorii s-au deplasat pe colina tringhiulară, mai înaltă, cuprinsă între Marea Marmara și minunatul și liniștitul golf. Noua așezare din sec. al 9-lea e.A, s-a numit Lygos. Ea a ocupat poziția dominantă deținută mai târziu de acropolisul viitoruluiByzantion grecesc, întemeiat după legendă în anul 667 e.A și al Constantinopol-ului care i-a urmat începând cu anul 330 e.N. Astăzi Cornul de Aur desparte în două partea europeană a Istanbul-ului, la sud rămânând vechiul Constantinopol, iar la nord Orașul Nou, cel întemeiat de genovezi cu acordul bizantinilor, acolo unde s-au aciuit ulterior o mulțime de locuitori străini, mai ales apuseni, aduși de interese comerciale. Golful are o lungime de 7,5 Km și o lățime de 750 de metri. Atinge adâncimea cea mai mare, de 35 de metri, acolo unde se întâlnește cu Bosfor-ul, în dreptul liniei imaginare care unește astăzi Palatul Topkapî, pe malul de sud, cu Turnul Galata pe malul de nord. In antichitate și în epoca medievală a servit permanent drept port și zonă pentru construcții navale. Pe malul său sudic bizantinii au ridicat ziduri puternice și înalte de apărare. Tot pentru a proteja acea parte a orașului de un posibil atac pe mare, ei au plasat un lanț gros și greu la intrare în golf. Lanțul era fixat de un turn al orașului , pe partea sudică a golfului și de un alt turn mai vechi din dreptul Turnul Galata, turn care era cunoscut drept Megalos Pyrgos, adică Marele Turn. Lanțul era menit să împiedice trecerea navelor inamice în Cornul de Aur. Megalos Pyrgos a fost distrus în mare parte de cruciații jefuitori din Cruciada a IV-a în 1204, dar genovezii au ridicat unul mai falnic în apropiere, Turnul Galata, în 1348, pe care ei l-au numit Christea Turris. Pe parcursul istoriei lanțul a fost ocolit de trei ori: - In sec. al 10-lea rușii din Kiev , veniți cu monoxile primitive, au ocolit lanțul trecând ambarcațiunile pe uscat, dar au fost distruși total de bizantini cu ajutorul focului grecesc. - In 1204, pe timpul Cruciadei a IV-a, venețienii au reușit să rupă lanțul cu un berbec. - In 1453 otomanii lui Mahimed al II-lea Cuceritorul au copiata solușia rușilor, trecându-și vasele pe o cale de uscat peste înălțimea Galata și relansându-le la apă în apele din Cornul de Aur. Cornul de aur este traversat astăzi de trei poduri, enumerate în ordinea vechimii și a pozișionării spre interiorul golfului:

Podul Galata ( Galata Koprűsű, sec.al 6-lea e.N, proiecte nerealizate 1502-1503, 1836, 1845, 1863, 1875, 1912, 1994)
Podul Atatṻrk (Hayrat Koprűsű, devenit Atatűrk Koprűsű 1939)
Podul Haliç (Podul Cornul de Aur) 1974, 1996.
In 1502 sub sultanul Baiazid al II-lea s-a cerut un proiect pentru pod lui Leonardo da Vinci. Marele umanist a proiectat un pod la care a utilizat trei principii bine cunoscute ale geometriei în arhitectură: bolta în semicerc, curba parabolică și cheia de boltă. In acest fel a conceput un pod fără precedent cu un tablier unic. Podul urma să aibă o deschidere de 240 de metri și o lățime de 24 de metri, devenind cel cu cea mai lungă deschidere și cel mai lat din lume la acea dată. Proiectul nu a primit aprobarea sultanului. La 17 mai 2006 s-a anunțat că proiectul va fi resuscitat. Dupăcinci secole proiectul lui Leonardo da Vinci de traversare a Cornului de Aur va deveni primul proiect arhitectural de geniu, al Renașterii, care se va realiza la dimensiunile identice acelui timp. Podul cel nou va avea o înălțime de 24 de matri deasupra apelor.
Trebuie adăugat că turcii au cerut și lui Michelangelo să prezinte și el un proiect, dar acela a refuzat propunerea. Ideea construirii unui pod peste Cornul de Aur a fost abandonată de otomani până în sec. al 19-lea.

Seismicitate

Istanbul este metropola europeană cea mai expusă din punct de vedere seismic, el aflându-se așezat pe falia nord-anatoliană. Aceasta este o falie foarte activă și a aprodus foarte multe dezastre pe parcursul existenței orașului, din antichitate și până în anii perioadei foarte recente. Unul dintre cele mai devastatoare din istoria recentă a fost cel din anul 1509, numit și "micul apocalips". Atunci s-a produs și un tsunami care s-a izbit de zidurile orașului, a distrus circa 100 de moschei și a ucis în jur de 10.000 de oameni. Dintre seismele oarecum recente se pot aminti cele din anii 1489, 1556, 1648, 1659, 1752, 1754, 1766 ( care a distrus moscheea Fatih,m a ras cartierul Eyűp și a avut replici timp de opt luni), 1790, 1802, 1837, 1841, 1855, 1894 )foarte distructiv), 1923 (două seisme mai mici sub gradul 5 pe scara Richter), 1952, 1957, 1963. Cel mai recent seism resimțit a fost cel din anul 1999, când un seism devastator s-a produs în apropiere, cu epicentrul în orașul industrial Izmit. Cutremurele enumerate au avut diverse grade de intensitate, dar toate au fost consemnate istoric. Din studierea istoriei bisericii Sfânta Sofia se mai pot enumera cutremure memorabile din primul mileniu al erei noi. Se pot amiti cele din anii 553, 557 (două cutremure care au dus la prăbușirea uimitoarei cupole), 869, 986 (deteriorări care au dus la gândul închiderii definitive a bisericii) și 1348 (prăbușirea părții de răsărit a cupolei). Se apreciază că un cutremur devastator amenință metropola în următoarele decenii. Desigur că și fenomenul tsunami este un motiv de teamă al specialiștilor. Studiile arată că reguli stricte antiseismice nu s-au emis și nici aplicat de către constructorii turci. Se poate spune că până acum s-a construit fără responsabilitate, accentuându-se prea mult pe economia de materiale, pe costuri cât mai scăzute. Cea mai mare parte din locuințele înghesuite și înalte , mai ales cele din cartierele populare nu vor rezista în cazul unui cutremur puternic, sau chiar mediu.

Economia

Istanbulul a fost, din totdeauna, centrul vieții economice a Turciei, datorită statutului de capitală, a venerabilității și a localizării sale geografice. Cu toate că și-a pierdut atributul de capitală politică în favoarea orașului Ankara el a rămas centrul major al Turcia pe plan economic, al industriei ușoare și manufacturiere, al culturii, educației și activității de export-import. Deține cel mai mare și activ port comercial și turistic al țării. Istanbul este cel mai bogat oraș al statului printr-un produs intern brut PIB de peste 150 de miliarde de dolari SUA în anul 2007. Acesta reprezenta peste 21% din cel national Deschiderea piețelor specifice în oraș în jurul anilor 1980 a dus la dezvoltarea pe mai departe a statusului său economic. În anul 2006 metropolei i-au revenit un procent de 56,6% din totalul exporturilor și 60,2% din importurile Turciei. Levent (Levant) este cartierul financiar al Istanbulului, dar și cel mai larg centru industrial al Turciei. La sfârșitul primului război mondial în Istanbul au pătruns trupe de ocupație ale aliaților din Antantă și pe lângă alte întinse teritorii Turcia, fostul Imperiul Otoman, a pierdut o parte din teritoriul său european în favoarea Greciei. Considerând Istanbul-ul o poziție vulnerabilă într-un posibil război viitor, guvernul republican turc a evitat să mai concentreze în metropolă unele ramuri industriale vitale pentru economie. Ca urmare investițiile industriale majore ale secolului al 20-lea s-au deplasat către Izmit, fosta cetate antică Nicomedia, oraș care se bucura de două mari avantaje. Se găsea nu prea departe de aglomeratul Istanbul, de unde putea atrage forță de muncă și menținea avantajul unei deschideri la mare. La Izmit s-au dezvoltat o mare parte a industriilor grele din țară, siderurgie, construcții navale și auto, rafinării, industrii pentru obiecte electrocasnice, fabrici de ciment și chimice, etc. In aceste condiții la Istanbul s-au dezvoltat industriile secundare și ușoare, alături de un număr incomensurabil de ateliere mici cu caracter manufacturier. Se poate aprecia că în prezent metropola trăieșțe mai mult, sau egal, din comerț și din serviciile adiacente industriei turismului.

ISTANBUL

Interiorul Hagia Sofia

MOSCHEA ALBASTRA, NOAPTEA

Politica Europei